Ce am învățat de la cel mai mare brand personal feminin din lume

Traversând coridoarele ample ale hotelului, am făcut slalom printre statuile de boi colorați, lampioane luminate și aranjamente florale uriașe și am ajuns în sfârșit la parter, în zona casino-ului. Era anul Boului în zodiacul chinezesc și deși nu știu cum e la Shanghai, eu m-am simțit ca acolo preț de câteva clipe. Am trecut de micul „bulevard” cu magazine de lux cu vitrine sclipitoare, decorate în exces cu flori și boi în miniatură. Casinoul din hotelul Venetian e o instituție în sine. E pur și simplu uriaș și în majoritatea topurilor e considerat cel mai mare din lume. La ora la care îmi croiam drum spre un latte american, casinoul nu era deschis, dar erau deschise zeci de televizoare și ecrane pornite la maxim.

În dimineața zilei de 20 ianuarie 2009, umblam teleghidată după cafea pe holurile hotelului The Venetian din Las Vegas. Vedeam siluete de boi în mărime naturală într-o baie de lumină orbitoare, obosită în urma a două zboruri care însumaseră aproape 15 ore. Prima mea vizită în Statele Unite, ce emoționant! Cunoșteam SUA de la televizor, din filmele de la Hollywood și din cartea „America ogarului cenușiu”, a lui Romulus Rusan. Eram atât de pregătită să o descopăr la ea acasă, încât complet clișeistic, am pornit teleghidată din camera mea de la etajul 30, în căutarea simbolului suprem american, Starbucks.

Se transmitea live de la Washington, din mijlocul unei mulțimi pregătite să asiste la ceva măreț. Era atât de cald la Vegas, încăt aerele condiționate mergeau nonstop. La Washington era iarnă în toată regula. M-am oprit să citesc pe un ecran ce se întâmplă.

Ziua depunerii jurământului la Casa Albă a lui Barack Obama!Pe atunci eram o tânără de 28 de ani, preocupată de cariera mea, semi ignorantă în chestiuni de politică externă. Faptul că în sfârșit călcasem pe pământul făgăduinței era totul în acele zile. Mă aflam în team building cu colegii de corporație – adică vreo 5.000 de oameni. Știam că Obama câștigase alegerile, ca e primul lor președinte negru, că are două fetițe adorabile și o soție prezentabilă și cam atât. La primul Starbucks care mi-a ieșit în cale, m-a frapat cum totul era branduit cu America. De la șepcile angajaților la prăjituri și sandwich-uri decorate cu stegulețe și prajituri în forma drapelului american. Era așa o atmosferă de sărbătoare, că parcă era 4 iulie, nu 20 ianuarie.

Am intrat în sala unde se servea micul dejun și am mâncat alături de miile de colegi, în timp ce la televizor, Obama se pregătea să devină oficial cel mai puternic om al lumii. Îmi amintesc din acea zi aerul de sărbătoare, parcă fiecare american cu care intram în contact, inclusiv colegii de corporație, erau fiii lui Obama. Sentimentul că tatăl lor sau în tot cazul, o rudă apropiată, un prieten, urma să fie investit președinte, nicidecum un om politic din Hawaii, necunoscut și de culoare, m-a impresionat. Transmisiunile live erau atât de zgomotoase, încât nu am putut dialoga deloc la masă în acea dimineață. Prima oară în America, în sfârșit dimineață, în sfârșit alături de colegii mei și să nu pot scoate un sunet! Ceremonia a fost lungă și impresionantă. Eram PR Manager atunci și evaluam totul prin ochi de PR-ist. Ce spectacol media ofereau televiziunile, care mai de care cu imagini din elicopter și diferite vip-uri chemate să analizeze momentele în direct. Barack nu m-a impresionat, nici discursul său în mod deosebit. Mi-au plăcut fetițele și mi-a rămas mintea la Michelle. Not the typical first lady, m-am gândit. Au trecut aproape 10 ani și în toamna lui 2018, editura Litera a publicat și la noi cartea lui Michelle Obama, „Povestea mea”. Mi-am dorit să o cumpăr, dar până să o fac, s-a epuizat în timp record. Abia la începutul lui 2019, o prietenă mi-a oferit cadou cartea, ceea ce m-a bucurat tare.

Acum, o să spun părerea mea despre Michelle, din capul locului. E genul de femeie pe care fie o placi, fie nu îți place. Ne e cale de mijloc cu ea, să îți fie indiferentă, fiindcă nici ea nu este mainstream. Eu sunt din tabăra celor care o apreciază. La momentul publicării cărții în România, Angelina Jolie era cel mai apreciat brand personal feminin din lume. Acum, când scriu aceste rânduri, cea mai populară femeie de pe mapamond este Michelle. Profilul său se studiază în cursurile de personal branding. Cum subiectul este pasiune și profesie pentru mine, am fost nerăbdătoare să îi citesc cartea și să aflu „secretele” acestui cel mai pupular brand personal feminin al lumii. Michelle a scris, și a scris bine, o carte groasă și stufoasă, de 600 de pagini. A început cu începutul, anume copilăria ei mediocră, dar fericită, într-o suburbie a orașului Chicago și a terminat cu prima seară în care nu a mai fost Prima Doamnă a Statelor Unite ale Americii. Ca model de viață, recunosc că mă interesează mai puțin parcursul ei. Interesul meu a fost din punct de vedere al brandului personal. Adică am vrut să pot răspunde, după ce îi citesc cartea lui Michelle, la întrebarea:

Ce o face unică pe Michelle Obama, încât a ajuns cea mai influentă femeie din lume?

Iată ce:

1. Autenticitatea. Michelle scrie cum vorbește, nu „din cărți”. Scrie fără sfială și asumat despre cum a fumat marijuana și prima menstruație, primul sărut, primul eșec, pierderea tatălui, certurile cu Barack, cu echipa de campanie, cu mama etc.
2. Vulnerabilitatea. Nu e o carte scrisă de o doamnă de fier, ci de o femeie cu temeri și anxietăți, care a făcut greșeli și a învățat lecții valoroase. E scriitura unei foste prime doamne  a Americii, care nu a promovat examenul de Barou în avocatură!
3. Atitudinea „studentului etern”. Absolventă a Universitiții Princeton și a Harward Law School, după câțiva ani de carieră în avocatură, autoarea recunoște că a intrat într-un impas și și-a pus întrebarea „cine sunt eu?” Contrar așteptărilor că o femeie atât de importantă a avut mereu toate răspunsurile în viață, Michelle recunoaște că au existat clipe în care nu a știut ce să facă, s-a simțit blocată. Nu i-a fost ușor să renunțe la avocatură și să intre în serviciul public, după ani de studiu și investiții în ea ca avocat. A compensat însă cu dorința constantă de a se perfecționa și de a învăța.
4. Optimismul și mindset-ul „mă am pe mine, am totul!” Citind-o, problemele mele au devenit brusc mai mici.  
5. Modestia. Michelle vorbește despre eșecuri, despre clipele în care a lăsat ego-ul să vorbească în numele ei, incertitudinea că e alături de omul potrivit în viață. Foarte puțin este despre succese în cartea ei. Nu am niciun dubiu că e un om cu IQ peste medie, o femeie smart, cu minte ageră, care a cunoscut masiv succesul și și-a impus des punctul de vedere. Dar ea nu face show cu asta.
6. Scopul mai mare decât binele personal. E povestea unui personaj crescut în cultura „how can I serve the others?”. Michelle te ia în barca ei și povestește cum, cu diplome la Princeton și Harvard, nu a urmat o carieră coprorate, ci a ajuns să lucreze pentru Primăria din Chicago, la ONG-ul Public Allies, apoi pentru Centrul Medical al Universității din Chicago și în cadrul Universității din Chicago.
7. Valorile personale. Iubirea e omniprezentă în cartea lui Michelle. De la pasiunea pentru tata și familia ei din copilărie, la dragostea pentru Barack și mai ales, pentru cele două fiice, Malia și Sasha sau iubirea pentru munca ei, concentrată pe a-i ajuta pe tineri. Prietenia e iarăși o temă constantă în paginile cărții. De la Suzanne, prietena din adolescență la Hillary Clinton, Jill Biden și Oprah. O altă valoare personală este ambiția fără margini. Michelle explică și de unde izvorăște această ambiție, din condiția socială medie în care s-a născut și educația primită acasă, unde i s-a spus mereu că trebuie să se autodepășească ca să aibă succes, fiind o fetiță de culoare într-o societate a albilor. Dreptatea este altă valoare care „transpiră” din paginile Poveștii mele. E un filon atât de prezent cel al justiției, al dorinței de a face dreptate, de a spune lucrurilor pe nume și a ataca temele grele, în loc să fie băgate sub preș. Nu în ultimul rând, familia e una dintre valorile principale ale lui Michelle. Sunt pagini întregi dedicate celor doi copii, mamei, tatălui, fratelui și evident, soțului Barack.
8. Nu e personajul central. Povestea mea nu e o carte în spiritul „me, me, me”. Protagonista nu este Michelle Obama. E despre a le da credit și a folosi cartea ca pe o scenă pe care să strălucească ceilalți: întâi părinților și fratelui, apoi prietenilor, iubitului care se va tranfsorma în soțul Barack, colegilor de muncă, de campanie, colaboratorilor de la Casa Albă, celor două fete, partizanilor politici etc.
9. Onestitate. Un moment spumos, speculat de presă la momentul respectiv, a fost ziua în care soții Obama au predat ștafeta familiei Trump la Casa Albă. Michelle a avut o față acră la ceremonie, din cauza declarațiilor anterioare făcute de Trump la adresa ei ca femeie. În carte, recunoaște că pur și simplu a făcut conștient ce a simțit, fără să se mai gândească la diplomație. Pur și simplu a fost ea insăși.
10. Încrederea în sine. Dacă e un lucru cu care rămân din carte, este încrederea neștirbită în propria persoană. Michelle este o femeie asumată, capabilă să vorbească despre succes și greșeli cu detașare. Atbunci când vrei să faci bine și iese rău, nu te judeca, ci învață din asta și mergi mai departe.

Iar acestea sunt cele 10 ingrediente esențiale pentru brand personal de succes, Michelle Obama.

Iată care sunt citatele care mi-au plăcut cel mai mult din carte:

„La evenimentele publice, mă concentram pe stabilirea de legături personale cu oamenii pe care îi întâlneam, în grupuri mici sau în mulțimi de mii de oameni, în discuții de culise sau în spatele barierelor de securitate. Când alegătorii ajungeau să mă cunoască în persoană, înțelegeau cât de departe de realitate erau caricaturile. Am învățat că este greu să urăști de aproape.”

„Dacă nu ieși în public să te definești singură, atunci vei fi rapid definită incorect de ceilalți”.

„La 54 de ani, sunt încă în evoluție și sper că voi fi întotdeauna”.

„Pentru mine, povestea mea nu este despre a ajunge undeva sau despre a atinge un scop anume. O percep mai degrabă ca pe o mișcare înainte, un mijloc de evoluție, o cale de a încerca permanent să devii un om mai bun. Călătoria nu se sârșește. Am devenit mamă, dar mai am multe de învățat despre asta și multe de transmis copiilor mei. Am devenit soție, dar continui să mă adaptez și să fiu recunoscătoare față de ceea ce înseamnă să iubești cu adevărat și să îți construiești viața alături de alt om. Am devenit, după anumite standarde, un om cu putere, și totuși, încă mai sunt momente în care mă simt nesigură sau neauzită”.

„Pentru mine, optimismul este o formă de credință, un antidot la teamă”.

Ai citit „Povestea mea”, de Michelle Obama? Ție cum ți s-a părut?