antreprenor-in-romania

În prima zi ca antreprenor cu birou propriu, am plâns. Nu în hohote, nu a fost o mare dramă, dar am plâns. De bucurie că am reușit și de teamă că mă voi plicitsi de una singură.

Din 2001, când m-am angajat prima oară, până în 2017 am lucrat constant numai în echipe și am cunoscut multă lume în interiorul și exteriorul companiilor. De la cafeaua băută alături de colegi dimineața, la hohote de râs și nervi împărțiți frățește în ședințe, delegații, ore peste program…

Și iată-mă singură în biroul de la Pinguinii, în noiembrie 2017. Să fii proprietarul unei afaceri mici e un exercițiu de singurătate. Vine la pachet cu a te simți părăsit, nesemnificativ și foarte ne-conectat de multe ori.

Am început afacerea cu temele făcute

  • Am stat de vorbă cu 10 antreprenori. Dintre ei, 2 au reușit, 2 au eșuat, 2 au pivotat și au ajuns să facă altceva, 2 nu mai vor să audă de antreprenoriat, 2 s-au întors în corporație.
  • Am ales ce model de business să adopt. Lean start-up a fost modelul meu și a presupus să testez idei câte 3 luni și să văd ce merge și ce nu.
  • Am pus bazele fimei, cu ajutorul unei societăți de avocatură și contabilitate.
  • Am făcut tot ceea ce trebuia făcut din punct de vedere logistic: internet, casă de marcat, web developeri, am identificat partenerii de la care urma să import hainele de sarcină și alăptare, producătorul local de body-uri pentru bebeluși, pe cel de tricouri pentru adulți și copii, atelierul de print.
  • Am cooptat o agenție de cool hunting ca să aflu care sunt tendințele pe piață, ce vine de peste hotare, încotro ne îndreptăm cu mileniștii, generația Z și chiar cu generația Alpha.
  • Am colaborat cu un grafician, pentru logo-uri și materialele promoționale
  • Am apelat la o tipografie ca să printez toate materialele, inclusiv etichete de preț.
  • Am semnat contract cu agenție de PR pentru lansarea conceptului pe piață. Da, eu, om de PR, am făcut asta. Fiindcă nu putem fi buni la toate și nu ne putem organiza singuri cele mai bune evenimente!
  • Am contractat serviciile unei agenții de marketing online.

Consider că am făcut ceea ce a ținut de mine din punct de vedere al afacerii. Am știut în ce mă bag, am lucrat cu specialiști să pun afacerea pe picioare.

Ce ar fi frumos să se întâmple și nu s-a întâmplat?

Au existat două categorii de oameni cu care am interacționat ca proaspăt antreprenor.

  1. Detractorii. Cei care nu au făcut niciodată un proiect de antreprenoriat, dar deja știau cum e să fii pe cont propriu.
  2. Entuziaștii. Cei care vedeau în mine omul curajos, cum își doreau ei să fie și nu erau.

Am avut alături mulți prieteni și membri ai familiei care m-au felicitat și au rămas uimiți de curajul meu. Am simțit că sunt alături de mine și m-am umplut cu energie de la ei. Nu despre asta e vorba.

Mi-a lipsit să aud „cu ce te pot ajuta?” Nu doar o dată, ci constant. Și nu doar să fiu întrebată, ci ascultată. Să stea de vorbă cu mine, să înțeleagă ce fac, apoi vorbească despre mine și afacerea mea în exterior. Mi-ar fi plăcut să mă viziteze mai des și să mă simt mai conectată.

Dacă dorești să lucrezi pe cont propriu, iată ce e posibil să trăiești

  • Să primești avertizări că antreprenoriatul este greu și că e posibil să eșuezi. Mulțumesc, e plin Google de exemple grăitoare, nu asta are nevoie să audă un antreprenor la început de drum.
  • Să fii întrebat „tu de unde ai curaj?” Din nevoie și pasiune.
  • „Și zici tu că din asta o să supraviețuiești?” Da!
  • În loc să îți ofere ajutor, să vină către tine cunoscuți care să te roage să le rezolvi dilema vieții lor. „Mie ce proiect antreprenorial mi s-ar potrivi?”
  • Să auzi des „hai că mi-ai făcut poftă să fiu și eu antreprenor”, ca și cum it’s that simple. Când numai tu știi cât de greu și anevoios e drumul, ultimul lucru de care ai nevoie e să vină cineva care a fost angajat toată viața și să îți spună cum va face el în doi timpi și trei mișcări. Eventual și mai bine decât o faci tu.
  • „Ești nebun să te apuci de așa ceva”. Asta chiar doare, când firma e deja activă și investiția e făcută. Cu ce mă ajută pe mine, antreprenorul?
  • „Nu aș investi în veci atât”. Corect. Atunci nu o face. Dar dacă eu am făcut-o, lasă-mă să mă bucur și mai bine întreabă-mă ce poți face să mă ajuți?
  • „Nu m-aș agita atâta niciodată”. E dreptul fiecăruia să trăiască cum dorește. Dar neieșind din zona de confort, nici nu apar lucruri mărețe în calea noastră.

Empatia de care ne tot lovim ca părinți funcționează și în afaceri, indiferent cât de mică e afacerea.

Pune-te în locul prietenului antreprenor.

Cel mai bine e să îl întrebi cu ce îl poți ajuta. În felul acesta, îl inviți la dialog. Iar dacă îl asculți, îți va spune și cum îi merge, și cât de bogat e acum, și ce planuri are…

Nu întreba cum îi merge, asta se vede. Întreabă-l ce poți face pentru el.

Să fim bine!

coaching-bucuresti

Ai mei au vrut pentru mine o carieră de profesor de limbi străine. De aceea sunt traducător autorizat de limba spaniolă, am frecventat 10 ani școala/liceul Cervantes din București, am luat intensiv meditații pentru engleză și am mâncat gramatica limbii române pe pâine. Doar că la începutul clasei a XII-a am decis să dau admitere la Facultatea de Jurnalism și Științele Comunicării. Am lăsat deoparte pregătirea la limba spaniolă, am mers înainte cu gramatica și cu engleza. Și fiindcă la Jurnalism se dădea un examen (greu se zice și confirm că așa e) la materia Creativitate, m-au meditat acasă tata și fratele meu.

 Amândoi sunt jurnaliști. Amândoi talentați, extrem de serioși în ceea ce fac, prolifici și foarte modești.

 Ambii au absolvit Facultatea de Jurnalism. Tata în 1977. Fratele meu în 1998.

 Eu în 2004. (Da, am avut același profesor de televiziune la 30 de ani distanță!)

 Tata este fost jurnalist militar, a scris cărți, piese de teatru, un serial TV de succes și a realizat numeroase filme. A făcut radio în anii 70, televiziune în 80 și apoi multă presă scrisă. Încă scrie și colaborează cu presa, mai ales radio.

Cătă este fratele meu și pentru mulți va fi o surpriză să aflați că el este. Același cu Cătălin Oprișan, de la Neața cu Răzvan și Dani. Când nu e la Antena 1, este redactor-șef al site-ului a1.ro, are blog personal și scrie mult și foarte frumos pe gsp.ro. Este și autor de carte. A fost comentator sportiv la televiziune și radio, a avut propriul show tv, a mâncat presă scrisă pe pâine, acum e în digital…Un adevărat model pentru mine!

Cum o fi fost să își mediteze sora adolescentă și răzvrătită el știe…Cert este că a făcut-o bine!

La admitere, am intrat și la Jurnalism, și la Comunicare. Am ales-o pe cea din urmă. Abia se deschisese secția de Comunicare (ceea ce a devenit între timp, secția de Relații Publice și Publicitate) și m-a intrigat pozitiv domeniul.

Cu toate astea, primul meu job a fost într-o agenție de presă. A fost greu să fiu jurnalist politic la 20 de ani. Am văzut „the good, the bad, the ugly”. Am stat 3 ani, în care am devenit independentă financiar. Cu jumătate de an înainte de Licență, i-am anunțat pe ai mei că îmi dau demisia, ca să am timp suficient de studiu. Și că va trebui să îmi suporte ceva cheltuieli în următoarea perioadă. Am început să lucrez la licență în octombrie 2003, pasionată de subiectul cu care PR-iștii vrem să ne lovim cel mai rar: crizele de comunicare. Toată lucrarea mea s-a bazat pe multe informații pe care mi le-a adus Cătă. Am lucrat minuțios la ea din octombrie până de Sărbători…apoi am început să mă plictisesc.

În ianuarie 2004 le-am spus alor mei că mă duc la interviu să devin PR-istă de agenție. M-am angajat din ziua aceea și am avut șansa să fiu unul dintre pionierii PR-ului în IT din România și Sud Estul Europei.

De atunci și până acum, am învățat continuu.

Mama și tata s-au acomodat greu cu ideea că nu sunt jurnalistă, sunt PR-istă. La un an după absolvire, am pierdut-o pe mama. Alături de ceilalți îngeri din familie, se uită acum la mine și află…

Că mă fac coach!

Tata, când abia ai înțeles ce sunt PR-ul, apoi marketingul, iată că va trebui să te obișnuiești cu un nou termen: coaching.

 Nu, nu m-am apucat să antrenez în sens sportiv (deși e un gând și ăsta!)

 Am început, de bunăvoie și în baza tuturor experiențelor profesionale, formarea în coaching. Am ales calea cea mai complexă. Cursuri la Center of Executive Coaching și acreditarea la International Coach Federation. Urmează multe examene, practică, lectură și investiție fianciară.

Am intrat deja în subiect și am descoperit că activitatea de coaching este o conversație ghidată (de către coach). În care clientul vorbește 70%-80% din timp, pe teme care îl preocupă. Nu este nici mentorat, nici terapie, nici consultanță. Coachul nă vine cu soluții, nu salvează, nu judecă, nu dă sentințe. Voi reveni asupra acestor aspecte pe blog. Coachul trebuie să dea dovadă de abilități de ascultare activă și să controleze întreg procesul. Iar clientul să se deschidă și să conștientizeze faptul că responsabilitatea sa este rezultatul/îndeplinirea obiectivului pe care și-l propune.

De exemplu, dacă obiectivul clientului este să slăbească…Eu, ca și coach, îl susțin să reușească, dar nu pot ține dietă în locul lui, cum nici nu pot merge la sală.

Ca să ies din corporație, după 15 ani, am dus o luptă strânsă cu mine. M-am eliberat de sub bumbăceala pe care mi-o dădeam singură și mi-a dat încredere în mine coach-ul Adriana Petrescu. M-am dus la ea proaspătă mamă, hormonală, temătoare, rămasă fără job. Am avut încredere în ea, mi-am făcut „temele” și mi-am câștigat libertatea profesională mai ușor decât aș fi crezut vreodată.

Fiindcă suntem oameni și coachingul, ca oricare domeniu în care se lucrează face to face sau într-o formă directă, ține de chimia dintre personaje. Ai chimie cu clientul, rămâi împreună. Nu există această chimie, te retragi.

Pe piață e o inflație de coachi, pe care cred că o observați și voi. Nu e niciun secret că multă lume se declară „life coach” sau „fitness coach”. Eu zic ca e treaba fiecărui specialist cum se autoproclamează, iar a clientului să ceară diplome, dovezi, acreditări dacă simte nevoia. Să știe exact pentru ce și pe cine plătește.

Formarea în coaching mă va ține ocupată tot anul acesta. Consider că este cea mai bună investiție pe care o fac pentru mine, familia mea și viitorul meu. Investiția continuă în educație ne ajută să devenim cea mai bună versiune a noastră din punct de vedere spiritual, financiar și mental.

Pentru că am nevoie de numeroase ore de practică în procesul de acreditare, am început deja sesiuni unu-la-unu cu femei de carieră, care sunt mame. Mamele vor ocupa mereu un loc special în inima mea, fiindcă abia când am devenit și eu una, mi-am găsit independența profesională și drumul propriu în lume. Pinguinii, shopul meu cu haine de gravidă și alăptare, merge mai departe.

Cele 3 domenii principale pe blog și în social media anul acesta vor fi parenting, coaching și antreprenoriat. Voi scrie în acest jurnal online despre aventurile ca mamă a scumpului Andi și părinte alături de Radu, apoi despre profesia de coach, așa cum o experimentez eu (incluzând pasiunea pentru branding personal, influencing, persuasiune etc.). Și din lumea antreprenoriatului, în care am pășit acum doi ani, care m-a învățat multe și mi-a dat lecții valoroase.

Dacă doriți să discutăm mai multe despre coaching, cuvântul care vă poate schimba cariera, îmi puteți scrie la hello@manuelaciugudean.ro.

Să fim bine!

Foto de pe Unsplash.

manuela-ciugudean

Andi avea aproape 4 luni când am primit emailul, în aprilie 2016.

Tocmai îi organizasem botezul și ne simțeam cei mai fericiți părinți. La petrecerea fuseseră și colegii mei de birou. Cu unii lucram de aproape 10 ani. Ne cunoșteam familiile, fusesem împreună la bine și la rău. Știți voi, genul acela de gașcă faină de birou. Mă întrebaseră cât mai rezist departe de muncă. Știau că, deși spusesem că stau un an în concediul de maternitate, era mult pentru un om ca mine. Eram înnebunită după munca mea. Credeam că nu e nimeni ca mine. Și că niciun job nu mi-ar fi putut aduce atâta plăcere precum ceea ce făceam fix atunci. Conduceam activitățile de marketing ale unui brand internațional de IT super dooper, în Europa de Sud Est.

Aveam o carieră. De fapt, aveam un drum clădit de mine, experiență, expertiză, diplome și abilități. Ceea ce aveam era rezultatul direct al muncii mele.

Când am primit emailul despre pierderea locului de muncă, eram o mamă aflată în concediu de maternitate, acasă cu un copil de 4 luni și niciun plan B. Citind mesajul a zecea oară, am înțeles că era vorba despre restructurare totală. Primele gânduri? „M-au copiat din greșeala la email”. „Nu mi se poate întâmpla mie”. „Sunt om de încredere, nu își permit să mă piardă”. „Am muncit atât, sigur mă vor aprecia”. „Râmăn singurul angajat și tot rămân”. „Rămăn, rămân, rămân”. „Nu îmi permit să pierd asta”.

Am pierdut. Și dacă e ceva ce am învățat, e să nu îmi mai vând sufletul, timpul și personalitatea către altcineva. Disponibilizarea s-a realizat în masă, corect, ca la carte. Atât de corect, încât nici nu m-am putut supăra.

Procesul a durat câteva luni, timp în care am trăit ca peștele pe uscat, căutând soluții. Așa am început ușor-ușor să mă îndepărtez de copilul meu. Pierderea jobului, indiferent când și cum survine, că e toată echipa sau ești doar tu, că e de vină managementul sau angajatul, e dureroasă. Am fost afectată personal și profesional de cele întâmplate. Pe cât de mult conștientizam că nu era sfârșitul lumii, pe atât mă grăbeam să găsesc soluția rapid. Era finalul lui 2016.

Soluția a venit în 2017. Și a avut tot chip de corporație. Până să ajung la ea, căutarea a presupus discuții lungi și epuizante cu head hunterii principali din România, plus alte câteva companii de recrutare. A fost o perioadă puțin zis solicitantă, cu nenumărate interviuri și un copil de un an acasă. În cele din urmă, știindu-mi prioritățile, valorile și principiile, am demisionat la jumătatea anului.

Din toată nebunia disponibilizării, a căutării active de job și a angajării ulterioare, Andi a avut cel mai mult de suferit.

Ca să compensez, câteva luni am încercat să fiu doar a lui. Însă proiectul meu de antreprenoriat, un bebeluș și el, îmi necesita atenția. Eu când îmi doresc ceva, fac să se întâmple acel ceva negreșit. Dacă apuc să promit ceva, fac totul să devină realitate. Mă implic total. Acesta e unul dintre secretele mele.

Începutul de an

La începutul lui 2018, am pornit efectiv Pinguinii. Ca să recuperez handicapul de a nu ști nici măcar să fac o factură, darămite să țin un stoc sau un registru de casă, am petrecut nopțile muncind. De la muncă fizică la negocieri cu furnizori internaționali, blogging, social media, întâlniri, program de antreprenoriat social, ședințe foto. M-am îndepărtat și de copil, și de ceea ce îmi plăcea cel mai mult să fac, marketing. Dimineața mă urcam în mașină să plec la showroom (unde există și biroul meu), lucram nonstop cât eram acolo, cu dor sufocant de copil și sentimentul teribil de vinovăție. Au existat și zile libere, în care am înțeles frumusețea flexibilității ca antreprenor. Atunci am putut sta cu copilul cât mi-am dorit. Și recunosc, a fost tare bine!

Vara

Dar pentru fiecare zi liberă acasă, am muncit dublu când m-am întors la birou. Nici pauze de masă nu mi-am luat, ca să pot termina tot ceea ce mi-am propus. În mai, am deschis oficial. A fost o lună intensă, solicitantă. Andi a stat ziua mai mult cu bona și bunicii. A venit vara, Pinguinii s-au extins de la magazin fizic și website la evenimente pentru mame. Unele weekenduri le-am petrecut lucrând, de exemplu cu petreceri baby shower sau workshopuri.

Toamna

În toamnă, am extins zona de comunitate. Adică am făcut exact ceea ce plănuisem pentru 2018. Am creat un business pe patru piloni: magazin online, showroom fizic, evenimente și comunitate. Pentru un singur om, credeți-mă, e mult. Andi a început grădinița și tot procesul acomodării mi-a aparținut. Dusul și intorsul de la grădiniță îmi revin 4 zile din 5 pe săptămână. E greu să fii prezentă cum trebuie în viața copilului tău, să nu întârzii la momentele importante, să nu aleri de colo colo, să te odihnești, când proiectul tău de antreprenoriat e abia la început. Intrarea lui Andi în colectivitate a venit la pachet cu episoade dese de viroze. Viața mi-a fost dată peste cap.

Pinguinii s-au dezvoltat, au crescut și m-au solicitat mult din toamnă încoace. Am petrecut nopți muncind, am plecat dimineața devreme ca să fiu acolo, fie pentru cliente, fie la evenimente. Toată lumea m-a vrut doar pentru ea. Am acceptat rolul de model cu bunăștiință, pe cheltuiala mea emoțională și fizică. E frumos când se uită alții la tine și își spun cât ești de grozav și ce nu ar da să fie la fel.

Dar în clipele mele cu mine, știam ce preț plătesc.

Fiecare drum de acasă la showroom îmi ia minim o oră. Petrec cam 3 ore pe zi în mașină ca să fiu acolo. 3 ore în fiecare zi pe drum.

Comunitatea mi-a dat șansa de a mă întoarce la ceea ce îmi place cel mai mult: să vorbesc despre cum se face marketing (cumulând tot, de la relații publice la publicitate, branding personal etc.). Să țin cursuri. Să dau mai departe ceea ce am învățat până acum. Iar a fi printre mame nonstop, a le asculta și sfătui, a devenit plăcere maximă. Câteva m-ați întrebat dacă sunt coach și ofer consultanță în acest sens.

Iarna

 Am făcut tot ceea ce mi-am propus cu Pinguinii în 2018. Sunt unde am vrut să fiu în acest moment cu businessul. Dar mă simt departe de familia mea și sleită de puteri. Am învățat o nouă industrie (retailul de haine) de la zero. Am învățat ce înseamnă vânzări. Am organizat un târg de Sărbători. Am bifat succes după succes și m-am îmbătat din ele. Prima sută de abonați la newsletter, primele 50 de comenzi, primele evenimente cu 15 participante. Mi-am creat punți peste care să trec ori de câte ori simțeam că sunt pe punctul de a claca fizic. O formă de dependență.

Iar dependența, de orice fel, nu e bună.

Deznodământul

 Antreprenoriatul m-a acaparat total în 2018.

Categoric nu a fost cea mai bună strategie să încerc să muncesc 25 de ore pe zi, 8 zile 7, cu un copil încă mic acasă. Ironia e că am părăsit corporația exact pentru asta: ca să am mai mult timp cu copilul și familia.

Am vrut să încetinesc ritmul, să mă bucur de dimineți leneșe în pijamale, să îi citesc povești lui Andi în fiecare seară, să vizităm împreună locuri de joacă din București, parcuri și muzee, să ajung în sfârșit la sală! Să avem weekenduri libere, în care să stau departe de laptop și muncă.

Încercând să fac asta, s-a întâmplat exact contrariul. Servitutea față de proiectul meu de antreprenoriat a devenit stil de viață.

Dacă sunteți ca mine, go-getteri, o să citiți asta și o să gândiți „mie nu mi se va întâmpla niciodată”. Dar una e să spui asta când privești de pe margine și alta să o trăiești din plin, prins în malaxor.

Și totuși, cum te extragi din malaxor?

Îmi doresc timp cu și pentru copilul meu. Unicul meu copil, care reprezintă e motivația să merg mai departe. Viața mea e infinit mai bună de când sunt mamă și vreau să mă bucur de ea cum se cuvine. În consecință, voi încetini ritmul.

Pinguinii vor rămâne în online. Biroul meu va fi mai aproape de casă. Mă voi concentra pe oferirea de cursuri de marketing, comunicare, branding personal. Plus consultanță. Și pentru că setea de cunoaștere îmi guvernează existența, mă întorc la școală. Urmează formarea în coaching, luni de învățare și apoi vă voi ajuta să vă îndepliniți visele. Brandingul Personal și Coachingul merg mână în mână. Să îi învăț pe alții să trăiască mai bine, în timp ce eu trăiesc făcând ceea ce îmi place, este marele meu DE CE.

Asta e ceea ce mă face să mă dau jos dimineața. Dorința de a da mai departe ceea ce învăț, pentru ca oamenii să prindă încredere în ei.

O să mă ancorez din nou mai bine în mine și o să îmi amintesc mai des DE CE. Mă va ajuta să îmi păstrez focusul pe ceea ce iubesc.

2018 a fost un sprint și nu a rămas nimic nebifat anul acesta. Doar că eu vreau să particip la maraton. Să trec linia de finish, însă să mai încetinesc ritmul.

Să fim bine!

mamica antreprenor

Am căpătat cel mai mult curaj atunci când viața m-a făcut cel mai vulnerabilă. Când am devenit mamă. Venirea pe lume a băiețelului meu, Andi, m-a făcut mai curajoasă și mi-a deschis apetitul pentru libertate ca niciodată. Am decis să-mi iau destinul în mâini, să fiu eu și să fac ceea ce îmi place. Să trăiesc, nu doar să exist ca o mașinărie foarte precisă de marketing și comunicare.

Să am puterea să îmi dau demisia după un deceniu de succes ca manager de marketing în Europa Centrală și de Est, în timp ce cariera mea era pe val. Lucrasem 8 ani ca marketing manager pentru o companie extraordinară de tehnologie americană, unde am condus echipele de comunicare și marketing din fosta Yugoslavie, România și Bulgaria. Lucrul la ei a însemnat să trăiesc câteva luni în afara țării, în Polonia și Spania și să călătoresc des în Statele Unite. The dream job, ați putea spune.

Când compania a decis să se retragă din partea noastră de Europa, fiul meu avea 6 luni. Îmi doream o afacere proprie, dar mi-a fost frică să încep. Cu un copil atât de mic acasă, destul de obosită, neîncrezătoare încă în forțele proprii, m-am lăsat pradă fricii. La începutul anului 2016, când Andi avea un an, m-am angajat la altă companie. Am trecut prin stresul interviurilor și al lucrului cu head hunterii. Am ales cum am crezut mai bine pentru mine, tot o multinațională americană, din cu totul alt domeniu de activitate: consultanță fiscală și audit. Am condus o echipa și mai amplă. În câteva luni, mi-am dat seama că nu era ceea ce îmi doream să fac, nici locul unde doream să fiu. Voiam să pot fi cu fiul meu cât mai mult, iar orele peste program și călătorii de tipul 5 țări în 6 zile, nu m-au ajutat. Copilul meu avea un an. Îl priveam pe camerele din casă, cum prindeam câteva secunde libere. A treia noapte consecutiv când mi-am dat seama că nu ajung să îl sărut la culcare…erau deja 72 de ore de când nu îmi văzusem copilul, locuind în aceeași casă cu el…am început să plâng la semafor. Tati îl băga în pat, imaginea era alb-negru, îi auzeam vocea micuțului cum gângurea…iar eu plângeam la un semafor din Pipera, la 9 seara. Imaginea încă mă urmărește. A doua zi, m-am trezit la 6 dimineața, ca de obicei, când bebe dormea…

În toți anii de corporație, cu precădere în ultima etapă, am văzut frica. Devenise elefantul din cameră. Uneori aveam impresia că a căpătat corp uman. Alteori, că plutește din tavan. Oameni frumoși, sensibili, capabili, speriați de posibilitatea de a fi cine își doresc să fie și de a face ceea ce le place.

Teama de a spune ce crezi în fața șefului. De a comenta atunci când știi sigur că ai dreptate. De a-ți recunoaște singur valoarea și a-i determina pe ceilalți să ți-o recunoască. Credite…chirii…grădinița copilului…rata la mașină…ce vor spune părinții, ce va crede iubita? Plus eternul „nu găsesc altceva”. Nu găseau altceva pentru că nu aveau când să caute, iar sabotorul numit frică acționa în așa fel, încât se autoconvingeau că nu ar găsi un job și nu ar fi capabili să treacă interviul. Fusesem și eu una dintre ei, dar nu mai eram. Motorul meu, fiul meu, mă schimbase în alt om.

Așa că am renunțat la job cu zâmbetul pe buze. Nu mi-a mai fost frică de eșec. Am plecat să construiesc un vis în care cred, pe care îl iubesc. De felul meu, sunt un om optimist. Un bon vivant. Încercată de viață, însă veșnic optimistă. Destinul m-a dăruit cu o energie pozitivă extraordinară, pe care acum o simt crescând, pusă cu adevărat în slujba „mea”.

După mulți ani petrecuți în mediul corporate, sunt pregătită să încep o nouă etapă: business-ul propriu. Să ai afacerea ta cred că este una dintre cele mai mari satisfacții pe care un om o poate avea în viață. Pentru mine este o oportunitate nu doar să fac ceva diferit, ci să îmi creez o nouă și interesantă existență, să am un scop bine definit, pe care să îl completez în ritmul meu.

Ani la rând, am lăsat frica să mă saboteze. Mi-am ascultat inima și am ales calea mea, mamă și antreprenor. Am renunțat la multinațională zâmbind, mulțumită, recunoscătoare. Am oferit corporațiilor tot ceea ce am avut mai bun, acum e timpul pentru mine! Voi folosi tot ceea ce știu, pentru proiectul meu. Am în plan un business frumos despre mame, copii, tați…familii moderne, cool, care își doresc să trăiască în armonie și să facă lucruri interesante. Lucrez mult de acasă zilele acestea, ceea ce înseamnă timp cu Andi. Îl văd când se trezește, ne jucăm împreună în timpul zilei, îi citesc povești la culcare. Asta e ceea ce îmi doresc.

Nu mai sunt altcineva decât eu, căci nu îmi mai e frică.

Pontul meu pentru mamele care doresc o schimbare în carieră: vorbiți cu cineva. Poate fi soțul, sora, mama. Dacă doriți o părere foarte avizată, mergeți la un coach. Majoritatea au pregătire de psihologi și vă pot scoate din impas mai repede decât credeați. Nu lăsați frica și nesiguranța să pună stăpânire pe voi. Amintiți-vă că sunteți cine sunteți în orice circumstanță, și tot ceea ce știți și sunteți este unic.

mama antreprenor

Ideea de a avea afacerea proprie îmi stăruie în minte de mulți ani. Să îmi iau viața în propriile mâini, să creez ceva care să dăinuie peste ani. Ceva tangibil, un proiect al meu. Inspirat de mine, de ceea ce sunt și trăiesc. Un business frumos, în care să se regăsească ceea ce iubesc cel mai mult – copii, moda și un stil de viață interesant.

Am amânat lansarea din lipsa timpului. În ultimii zece ani am lucrat pentru corporații, și oricât mi-am dorit, proiectul personal s-a aflat în plan secund. A trecut în plan principal în mod paradoxal exact atunci când se presupune că o femeie devine cel mai ocupată: în urmă cu doi ani, când am devenit mamă.

Construiesc un vis, acela de a inspira și ajuta mame și familii moderne să trăiască mai frumos. Internetul a găsit un hashtag pentru asta, #mompreneur. Voi începe cu un business pentru mămici, gravide sau decise să rămână însărcinate, cu sediul în centrul Bucureștiului. De la dorințe la realități se ajunge treptat, iar eu sunt adepta pașilor mărunți și siguri. Antreprenoriatul este libertate și satisfacție, însă numai ușor nu e. În timp ce construiesc afacerea, am decis să documentez experiența de mamă-antreprenor pe blog, pentru a ajuta cu informații directe, și ca să inspir alte mame și familii.

Mamă și antreprenor. Mompreneur.

Așadar, iată începutul, manuelaciugudean.com. Sursa zilnică de inspirație pentru familii cu stil.

Mulțumesc că va faceți timp să mă citiți!